Am văzut Vecina pe Netflix și mă gândeam la chestia asta legată de comediile românești – parcă nu se compară cu ce se făcea „pe vremuri”.
E și o diferență de calitate a actorilor, e clar că Mircea Bravo nu e Toma Caragiu sau Dem Rădulescu, dar cred că principala diferență este dată de calitatea scenariștilor, mai exact felul în care abordează construcția personajelor.
Personajele de acum nu au substanță, nu sunt ancorați într-un nucleu de personalitate care să explice de ce fac ce fac și de ce spun ce spun.
De exemplu, multe dintre personajele lui Dem Rădulescu (din filme sau chiar din scheciuri scurte) au la bază un comportament toxic, narcisic. E un tip de narcisist nu foarte inteligent, care se bazează în principal pe tupeu. Personajele lui Toma Caragiu sunt un alt fel de narcisist, mai inteligent, mai strategic, unul care arată superioritate doar prin prezență și atitudine și comandă respect fără să manipuleze cu tupeu.
Din afară, cel mai bun exemplu la care mă pot gândi acum (că am revăzut recent The Office) este Dwight K. Schrute.
Dwight este clar pe spectrul autismului. Jim îl păcălește ușor cu prank-urile nu pentru că Dwight ar fi prost, ci pentru că ia totul literalmente, nu detectează sarcasm sau ironie. Pare a fi ceva gen sindromul Asperger. Asta e baza lui ca personaj, el nu e fraier, e doar autist.
Cred că atunci când scrii un personaj trebuie să pleci de la natura umană, de la ce tipologie este omul ăla: e pervers, e nevrotic, e isteric, e autist? E narcisic, borderline, bipolar? Mi se pare că textele încep să se scrie singure odată ce pui baza asta și trebuie doar să le dai un spin comic.
Cred că scenariștii români contemporani ratează complet faza asta. Ei scriu fraieri sau șmecheri sau tot felul de personaje superficiale. Probabil motivația lor e că nu contează, că e comedie ușoară, de ce să ne complicăm, publicul nu înțelege oricum, nu e timp, nu e buget etc.
Eu cred că e o oportunitate ratată, atâta tot.
Lasă un răspuns